În acest articol nu vorbesc din perspectiva unei experte, ci din perspectiva omului obișnuit care și-a căutat răspunsuri. În ultimii 5 ani am făcut tot felul de cursuri de dezvoltare personală și am început să citesc cărți din acest domeniu. Nu sunt în măsură să recomand sau să nu recomand, sunt și bune și rele în ceea ce le privește, e nevoie de mult discernământ. Am învățat și multe utile, dar a trebuit să dau și mult balast la o parte și nu garantez că am reușit în totalitate. Însă Dumnezeu le-a îngăduit pentru vindecarea mea. Din bibliografia citită mi-a atras atenția o carte, „Biologia credinței”, scrisă de biologul Bruce Lipton care va constitui cartea de bază pentru acest articol. Nu sunt de acord cu tot ce scrie în carte, dar citită cu discernământ consider că ea poate fi de folos.

Din bibliografia cursurilor de dezvoltare personală am aflat de puterea pe care o au convingerile din punct de vedere biologic asupra mea.

Biologia credinței: anatomia influențată de personalitate în sindromul personalității multiple

În cursul Heal Summit, distribuit în România la sfârșitul lui 2019, David Hamilton, doctor în Chimie Organică, povestește despre cazul unei persoane suferinde de sindromul identității disociative (sau sindromul personalității multiple). Din cauza acestei boli, o persoană trece de la o personalitate la alta, fiecare personalitate fiind complet diferită. S-a observat că uneori anatomia persoanei bolnave urmează această schimbare a personalităților.

David Hamilton dă ca exemplu un caz în care o personalitate e alergică la sucul de portocale și în prezența unui psiholog se vede reacția alergică pe brațul persoanei. Apoi personalitatea se schimbă și reacția alergică dispare. Deci dacă la aceeași persoană una din personalități are o boală, la schimbarea personalității simptomele bolii dispar.

Biologia credinței – vindecări de boli incurabile cu ajutorul gândurilor

Un alt caz, relatat de biologul Bruce Lipton, o vindecare spectaculoasă prin hipnoză. Redau cazul strict pentru a arăta cum e influențat biologicul de gânduri, nefiind adepta hipnozei – mi se pare prea periculoasă. În 1952 un tânăr medic britanic, Albert Manson a început să trateze un băiat de 15 ani de negi folosind hipnoza. Băiatul avea peste tot pielea tăbăcită ca a unui elefant, mai puțin în zona pieptului, unde era normală. La prima ședință de hipnoză Manson s-a concentrat pe braț și i-a spus băiatului în transă că pielea de pe braț se va vindeca și va deveni roz și sănătoasă. După o săptămână brațul arăta sănătos.

Când l-a dus pe băiat la chirurg, Manson a aflat că băiatul suferea de o boală genetică letală, numită ihtioză congenitală, evident, nevindecabilă din punct de vedere medical. Până la urmă, după ședințele de hipnoză, băiatul s-a vindecat complet. Manson a încercat să repete rezultatele și cu alții suferind de ihtioză dar nu a mai reușit, pentru că „nu a putut să repete atitudinea infatuată de tânăr medic care crede că tratează doar un caz dificil de negi” (Bruce Lipton, „Biologia credinței”, Ed. For You, București, 2017, p. 184).

De asemenea, Joe Dispenza dă mărturie despre faptul că a reușit să se vindece deși era paralizat complet și medicii nu îi dădeau nici o șansă. A reușit să se vindece, spune el, cu ajutorul gândurilor care repetate creează noi trasee neuronale.

Biologia credinței și efectul placebo

Lipton spune: „Gândurile – energia minții – influențează direct modul în care creierul fizic controlează fiziologia corpului. „Energia” gândurilor poate activa sau inhiba proteinele producătoare de funcții ale celulelor prin mecanismul inferenței constructive sau distructive”(Lipton, op. cit., p. 185)

Efectul placebo este un fenomen medical despre oamenii care cred (în mod fals) că li se administrează un medicament. Ei se fac bine prin ingerarea unei pastile de zahăr.

Lipton spune că există istorici care susțin că istoria medicienei este istoria efectului placebo. El dă mai multe exemple în cartea sa, citând studii științifice.

Nu sunt în măsură să comentez pe marginea acestor studii, dar în mod sigur, așa cum spune și Bruce Lipton, acest efect placebo ar trebui studiat mai mult, nu tratat ca și cum nu ar exista. Poate fi o sursă valoroasă de informații.

Efectul placebo și chirurgia

Un alt caz pe care îl dă Bruce Lipton ca și exemplu este din chirurgie. Un studiu al Facultății de Medicină Baylor, publicat în 2002 în New England Journal of Medicine. Autorul principal al studiului este dr. Bruce Moseley care știa că intervenția la genunchi e utilă pentru pacienții săi care sufereau de dureri severe (aveau artirită la genunchi). Doctorul nu știa ce anume din intervenția chirurgicală le e de folos pacienților.

Pacienții au fost împărțiți în trei grupuri. La un grup s-a îndepărtat cartilajul deteriorat de la genunchi. La un alt grup a fost spălată rotula și înlăturat materialul despre care se credea că este cauza efectului inflamator. Cel de-al treilea grup a avut parte de o intervenție chirurgicală „falsă”. La toate grupurile a fost prescris un program de exerciții postoperatorii.

Rezultatele au fost șocante. Da, după cum era de așteptat, starea pacienților din grupurile cărora li s-a făcut intervenția chirurgicală s-a îmbunătățit. Însă și starea pacienților din grupul placebo s-a îmbunătățit, la fel de mult ca a celor din celelalte două grupuri!(…) Un membru al grupului placebo, Tim Perez, care înainte de operație mergea în baston, acum poate să joace baschet cu nepoții lui.

Bruce Lipton, Biologia credinței, Ed. For You, București, 2017, p. 204
Efectul placebo și depresia

O doamnă din California, Janis Schonfeld, care era designer interior și care a participat la testele clinice pentru eficacitatea medicamentului Effexor în 1997, a fost la fel de „uimită” ca și Perez când a aflat că lua pastile placebo. Nu numai că pastilele o scăpaseră de depresia ce o chinuise vreme de peste treizeci de ani, dar tomografiile făcute pe durata studiului au arătat că activitatea cortexului ei în zona prefrontală se îmbunătățise mult.

Îmbunătățirile nu erau „doar în mintea ei”. Când mintea se schimbă, ea influențează în mod absolut sistemele biologice. Schonfeld a suferit și de greață – un efect secundar obișnuit al Effexorului. Ea este exemplul tipic de pacient a cărui stare se îmbunătățise cu tratamentul placebo, iar apoi află că nu i se administrase medicamentul adevărat – doamna a fost convinsă că medicii făcuseră o greșeală la etichetare, pentru că ea „știa” sigur că i se administrase acel medicament.

Bruce Lipton, Biologia credinței, Ed. For You, București, 2017, p. 206

Biologia credinței și efectul nocebo

Atunci când mintea îmbunătățește starea de sănătate prin sugestionare pozitivă, medicina îl numește efect placebo. Când mintea are gânduri de sugestionare negativă care pot deteriora sănătatea, aceste consecințe negative se numesc efect nocebo.

Pentru a demonstra existența nocebo, Lipton vorbește despre cazul unui vânzător de pantofi ieșit la pensie, Sam Londe, care avea cancer de esofag, afecțiune considerată 100% fatală. Londe a fost tratat de cancer, dar comunitatea medicală știa că va reapărea, iar moartea lui după câteva săptămâni de la diagnostic nu a fost o surpriză.

Surpriza a venit după moartea lui Londe, când o autopsie a descoperit foarte puțină masă tumorală în corpul său, în mod clar deloc suficient ca să-l omoare. Avea câteva pete pe ficat și una pe plămân, dar nu era nici urmă de cancer la esofag despre care toată lumea credea că îl omorâse(…). De ce a murit Londe dacă nu avea cancer la esofag? Oare murise întrucât credea că avea să moară?

Bruce Lipton, Biologia credinței, Ed. For You, București, 2017, p. 208

Biologia credinței – stresul și izolarea socială cei mai importanți factori de îmbolnăvire

Biologul Bruce Lipton concluzionează simplu:

percepțiile pozitive ale minții îmbunătățesc sănătatea prin stimularea funcțiilor imunitare, în timp ce inhibarea activităților sistemului imunitar prin percepții negative potențează boala. Astfel de percepții negative pot crea și stres psihologic cronic, incapacitant, ce are un impact profund și negativ asupra funcțiilor genetice.

Bruce Lipton, Biologia credinței, Ed. For You, București, 2017, p. 212

Dr. Herbert Benson, citat de Lipton, un faimos profesor de medicină de la Mind/Body Medical Institute, din cadrul Facultății de Medicină de la Harvard a concluzionat că stresul este responsabil pentru aproape 90% din totalul vizitelor la medic.

Epigeneticianul Steve Cole, de la UCLA a ajuns la concluzia că izolarea socială este chiar mai periculoasă decât stresul, fiind de departe cel mai evident și solid factor de risc social sau psihologic pentru boală în general. Sunt mai multe studii prezentate în cartea lui Lipton, dar voi vorbi de unul.

Cole și colaboratorii au făcut un studiu pe 103 adolescente sănătoase din zona Vancouver, cuprinse între 15 și 19 ani. Pe baza analizelor de sânge, a profilului genetic și a informațiilor despre stresul interpersonal cronic din viața lor făcute la începutul studiului și repetate șase luni mai târziu, cercetătorii au putut să prevadă care dintre fete vor manifesta schimbări în activitatea genetică. Echipa lui Cole sugerează că problemele interpersonale cronice duc la risc crescut de depresie și ateroscleroză.

Biologia credinței, sistemul de apărare și stresul

Lipton explică în carte că există două sisteme de protecție separate și esențiale pentru întreținerea vieții. Primul este sistemul ce mobilizează corpul împotriva amenințărilor externe și se numește axa HPS, adică axa hipotalamus-pituitară-suprarenale. Cel de-al doilea sistem de protecție a corpului este sistemul imunitar, care ne protejează de amenințările ce iau naștere sub piele, cum ar fi cele provocate de viruși sau de bacterii.

Axa HPS

Atunci când nu există nici o amenințare, axa HPS este inactivă. Când această axă este inactivă procesele celulare de creștere și dezvoltare sunt active. Când hipotalamusul primește și recunoaște semnale din mediu că există un pericol, el trimite un semnal la glanda pituitară. Aceasta este „glanda șefă” care mobilizează toate organele corpului. În caz de pericol, pituitara trimite un semnal către supra-renale pentru a coordona reacția de „luptă sau fugi”. Hormonii de stres obligă sângele aducător de energie să hrănească mai ales brațele și picioarele pentru a ne îndepărta de pericol.

Activarea reacției de tip „luptă sau fugi” duce la o inhibare a funcțiilor ce au legătură cu creșterea.

Sistemul imunitar

Când este mobilizat sistemul imunitar, acesta poate consuma o mare parte din rezerva de energie a corpului. Ne putem da seama de asta, amintindu-ne cât de slăbiți suntem când luptăm cu o răceală sau gripă.

Dar dacă axa HPS este activată, hormonii suprarenalei reprimă direct acțiunea sistemului imunitar pentru a conserva rezervele de energie. Hormonii de stres, explică Lipton, sunt atât de eficienți în a reduce funcțiile sistemului imunitar, încât medicii îi administrează pacienților cu transplanturi pentru ca sistemul lor imunitar să nu respingă țesuturile străine.

De ce sistemul HPS are prioritate față de sistemul imunitar? Să zicem că mă aflu în savana africană, sunt bolnavă, am luat un virus, dar după mine vine un leu. Creierul trebuie să decidă ce amenințare e mai mare. Dacă dă prioritate apărării de virus, leul o să mă mănânce și nu îmi va fi de nici un folos că a mobilizat resursele să lupte cu virusul. De aceea, creierul va decide că prioritatea nr. 1 este să scap de leu, iar după ce am scăpat cu viață pot să mă ocup în continuare și de virus.

Sistemul HPS este fantastic pentru a face față stresului acut. Dar nu a fost proiectat să funcționeze în mod continuu. În ziua de azi nu avem lei care să ne mănânce, dar avem griji și probleme pe care le vedem ca amenințări și care activează sistemul HPS. Și așa ajungem să blocăm funcționarea sistemului imunitar, și așa ajungem să ne îmbolnăvim, pentru că axa HPS este activă mai mult decât ar fi necesar.

Oamenii de știință mai pot aduce argumente și pe baza unor convingeri proprii

Din nefericire, Lipton spune că oamenii de știință nu prea vor să ia în serios ideea că gândurile au o mare influență asupra sănătății noastre, bazându-se pe vechile idei chiar dacă există motive serioase ca ele să fie puse la îndoială.

El atrage atenția asupra unui exemplu de negare științifică – un articol publicat în anul 2000 de revista Science despre medicul german Robert Koch, din sec XIX, care, împreună cu Pasteur, este fondator al Teoriei germenilor. Teoria germenilor susține că bacteriile și virusurile sunt cauzele bolilor. E o teorie larg acceptată azi, dar a fost controversată la vremea sa. Unul din criticii lui Koch era atât de convins că teoria germenilor e greșită încât a băut cu îndrăzneală un pahar cu apă în care pusese vibrio cholerae, bacteria despre care Koch spunea că este cauza holerei. Spre uimirea tuturor, omul a rămas complet neafectat. Deci nu s-a îmbolnăvit.

Articolul din Science care descrie incidentul declara: „Din motive inexplicabile, bărbatul nu a avut niciun simptom; totuși, ceea ce a spus era incorect”. Lipton dă acest exemplu mai degrabă pentru a demonstra că oamenii de știință ar trebui să ia în calcul excepțiile și să le analizeze, nu să le excludă din analizele lor doar pentru că ele nu susțin teoria formulată.

Nu e așa de ușor precum pare. Nu evitați medicii

Deși dovezile lui Bruce Lipton sunt impresionante, bazându-se pe studii științifice recente, nu recomand nimănui să evite medicina alopată. Am observat că oamenii care apelează la terapii alternative sunt dezamăgiți de medicina alopată. Recunosc, uneori și eu sunt, dar nu e cazul să generalizez.

Oamenii se gândesc că e așa de simplu să ne schimbăm gândurile. Doar îți schimbi un gând, o convingere, și gata – apare vindecarea. Îi contrazic. Convingerile profunde sunt greu de schimbat, pentru că sunt asociate cu emoții puternice. Plus că, de multe ori noi nu le conștientizăm, iar ele se găsesc în rețele de convingeri disfuncționale. Sincer, am ajuns la concluzia că oamenii mai degrabă preferă să moară, decât să își schimbe convingerile. E nevoie de un efort susținut în această direcție, iar Sfinții Părinți ne-au avertizat, căci erau buni terapeuți. E nevoie de un proces pe toată viața, susținut de noi cu consecvență.

Vreau să atrag atenția că e foarte importantă credința în viața noastră și că ne poate ajuta să ne vindecăm, căci iată până și cercetările moderne o confirmă, chiar dacă studiile nu sunt făcute pe ortodocși. Consider că aceste cercetări nu fac altceva decât să prezinte abilitățile naturale ale omului, așa cum a fost el lăsat de Dumnezeu, abilități pe care Sfinții Părinți le-au rezumat spunând că Adam, înainte de cădere, era co-creator împreună cu Dumnezeu. În mod sigur, Adam nu era în stres sever înainte de cădere. După cădere s-a îmbolnăvit grav și a intrat în stres sever. De aceea multe din abilitățile lui naturale s-au pierdut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *