Nu voi vorbi de la mine, nu am a adăuga nimic. Voi reda un dialog în tren între părintele Cleopa și un grup de ofițeri superiori. Cele două subtitluri îmi aparțin, nu sunt în textul original.
Dialog în tren
Mergeam eu odată cu trenul de la Pașcani spre Bacău și, ca să nu mă duc în vagoanele unde se fumează, mi-am luat bilet și m-am așezat într-un vagon din astea mai ferite. Zic: „Mă duc măcar unde nu mă „tămâiază” fumătorii, că pe mine mă doare capul de la fum de țigară.
M-am dus singur acolo în vagon, dar n-am știut cine o să mai vină. Am ocupat un loc acolo și așteptam să pornească trenul. Când colo, ce să vezi, aproape de plecare a intrat un grup de ofițeri superiori, mergeau la o școală de război. Erau cam de la locotenenți așa, maiori, colonei, mai mulți, printre care era și un plutonier major cu soția și cu un copilaș așa cam de vreo opt ani.
Eu, văzându-mă într-un vagon cu ofițeri, călugăr fiind, îmi zic, ce discuție pot să am eu cu dânșii? Așa că îmi cătam de pace și de „Doamne Iisuse…” al meu și stăteam liniștit acolo, că știam că am de mers două ore cu ei și trebuia să schimb trenul spre Tarcău, la Lunca Strâmbă, că mă duceam la părintele Casian, care era stareț la Tarcău; asta era prin ianuarie 1957 când au trimis rușii primul satelit.
Dar unul din ei, ca să nu tacă, unul mai micuț așa, a vrut să facă o glumă și zice:
– Uite, măi! O să meargă bine trenul ăsta, că avem și un popă aicea!
Știi, că ei au vorba asta, că dacă-ți iese popa înainte, îți merge rău! Au și superstiții. Să nu-ți iasă popa înainte, c-o pățești! Eu tăceam din gură.
– Auzi, măi, dacă-i popa aici, nu-i bine să ne spună povestea aceea cu Dumnezeu? Se zice că un „moșnegel” ar fi făcut cerul și pământul și stelele și munții și marea!
Auzi! Un „moșnegel”! Dar eu tot tăceam. „Dă-le pace, că-s ofițeri. Ei glumesc, ei râd. Eu ce să discut cu ei?” Dar unul vine și se așează drept în fața mea.
– Părinte, nu vă supărați, de unde sunteți?
Dar eu, de ce să le zic Sihăstria. Nu.
– De la Mănăstirea Neamț. Că era vestită.
– Unde mergi?
– E, până acolo la un schit la Tarcău.
– Părinte, eu sunt de la Hreasca, Dorohoi. Și scoate o mână de cireșe; un om foarte cumsecade. Era pe timpul cireșelor. Și zice: Părinte, dar de loc, de unde sunteți?
– Din Botoșani, din Sulița. Stând de vorbă cu ăsta, se ridică un altul și zice:
– Părinte, nu vă supărați, de unde sunteți?
– De la o mănăstire.
– Ce sunteți? Preot, profesor, dascăl, ce sunteți?
– Ba sunt un simplu călugăr. Merg și eu încoace, până la Bacău.
– Auzi, că ăștia ai noștri, toți sunt curioși să ne spuneți ceva despre Dumnezeu! Cum îi povestea asta cu Dumnezeu? Se spune în Biblia aceea, a voastră, că Dumnezeu ar fi făcut cerul, pământul, lumea, dar noi avem altă concepție despre lume.
– Și zic: uite ce-i fraților, să nu vă supărați, eu sunt un călugăr simplu, dar dacă voi începe povestea cu Dumnezeu, trenul ăsta trebuie să înconjoare globul de trei ori și tot n-o pot termina, atâta-i de lungă!
– Auziți mă, ce zice popa!
– Și îi și curioasă, zic, grozav! Când vom începe povestea cu Dumnezeu, îi cu cântec!
– Vrem și noi să știm! Sunteți călugăr, noi suntem ofițeri, tot mergem împreună până la Bacău. Cum îi, părinte?
Înainte de a începe, m-am ridicat și mi-am făcut cruce. Ei, nu. Treaba lor.
– Dacă este vorba că trebuie să discutăm, vă cer un cuvânt de onoare. Să mă iertați, ați intrat aici un vagon de ofițeri, dar eu stelele astea nu le cunosc, eu am făcut armata când erau trese. Dacă m-oi adresa greșit cumva, să nu vă supărați, că nu vă cunosc gradele!
Ce să spunem celor care nu cred în Dumnezeu, pentru că nu Îl văd?
Dar un maior se ridică și întreabă:
– Părinte, uite ce-i, vreau să-ți spun ceva. Nu este o absurditate să credem noi în ceva ce nu se vede? Dumneavoastră spuneți că există Dumnezeu, dar L-a văzut cineva vreodată? Adică, este o nebunie să creadă cineva în ceea ce nu se vede!
– Domnilor, dar mai întâi, aveți cuvânt de onoare? Că începem o discuție serioasă de-acum!
– Auzi, măi, popa! Avem, părinte, cum să nu! Și cel ce se va supăra îi nebun! zice.
– Vă văd oameni deștepți, eu îs un prost, dar o să-ncepem așa „povestea” cu Dumnezeu, cum ne-om pricepe noi. Uite ce-i, domnilor, eu am să vă spun că dumneavoastră, toți câți sunteți în vagonul ăsta, toți sunteți nebuni!
– Ia auzi, popa, măi, ne face nebuni!
– Sigur! Și dacă n-am dreptate, la prima gară predați-mă la poliția gării! Dacă n-am dreptate. Dar întâi am să vă demonstrez de ce vă numesc nebuni.
– Da, este mare nebunie să creadă cineva în ce nu vede! Cine L-a văzut pe Dumnezeu?
– Fraților, eu merg până la Bacău, dar atât vă spun: dacă încep „povestea” cu Dumnezeu, trenul acesta trebuie să înconjoare lumea de trei ori și tot n-o termin!…
– Ia auzi ce spune popa?!
– Ați auzit că dumnealui a spus că e mare nebunie să crezi în ce nu se vede. Mai întâi, că zice Duhul Sfânt în Psaltire la începutul psalmului 13 și 52, la noi în Scriptură: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! și îmi ziceam: „Lasă că-i vorba să mărturisesc pe Dumnezeu, nu contează ce urmează de-aici”. Eram bucuros de asta. Al doilea. Mata ai spus că este o nebunie să crezi în ceea ce nu se vede?
– Da, eu!
– Păi eu v-am spus că dumneavoastră toți n-aveți minte. Toți sunteți nebuni. Știi de ce? Am tot dreptul să vă fac nebuni.
– Dar pentru ce?
– Pentru că eu n-am văzut mintea nimănui niciodată! Și atunci, nu-i o nebunie să cred că aveți minte, dacă eu n-am văzut-o?
– Uite, măi, ne-a luat popa front! – adică în loc. Discuția era și frumoasă și serioasă și hazlie.
– Păi cum să cred eu că aveți minte, dacă n-am văzut minte de când sunt eu? Nici la voi, nici la mine. Cum este? Albă, neagră, roșie, verde? Ce formă are? Pătrată, dreptunghiulară, hexagonală? Cum este domnule, forma, culoarea? Și-i pipăibilă, sau cum este? Dacă îmi arătați aceste însușiri la minte, atunci eu zic că aveți minte, dacă nu, n-aveți deloc! Pentru că n-am văzut-o, nici culoarea, nici forma.
– Uite, măi, popa! Poți să-i zici ceva?
– Dacă n-ai tăcut din gură! Măi nepriceputule, n-ai pus problema bine!
Ei se prosteau unul pe altul. Și zice altul:
– Stai, măi, că ai de lucru cu popa!
– Afară de asta, se crede de toată lumea de pe glob că oamenii au minte? Se crede. Fără să se vadă. Iată un argument că toată lumea crede că are minte! Și dumneavoastră credeți și eu, dar nu vedem mintea.
Dar viața ați văzut-o vreodată? Cine a văzut vreodată viața din om? Și cu toate acestea cine zice că-i mort, când este viu și are viață? Se vede viața?
– Nu se vede!
– Și atunci nu-i o nebunie să credem noi că oamenii au viață? Dacă n-o vedem.
– Dar viața se manifestă, părinte!
– Foarte bine. Prin manifestările ei se crede că există, cu toate că n-o vezi. Așa-i și cu Dumnezeu. Care-s manifestările Lui în lume?
Și am început să spun toate puterile sufletului.
– Dumneavoastră aveți imaginație?
– Da.
– Ați văzut-o vreodată? Nu. Dumneavoastră aveți mânie? Ați văzut-o vreodată? Dumneavoastră aveți cugetare, gândire? Ați văzut-o vreodată? Aveți poftă? Aveți, pentru că acestea sunt puterile sufletului – cea mânioasă și cea poftitoare.
Dumneavoastră aveți partea sadică, adică cea crescătoare. Ați văzut-o vreodată? Știi dumneata cum crești? Sau te-ai văzut vreodată cum crești?
Afară de asta. Dumneavoastră aveți puterile sufletului, cum este cugetarea, alegerea, hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria; le-ați văzut vreodată pe acestea, căci acestea sunt puterile sufletești?
Nouă ne spune Scriptura că omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar nu după forma cea din afară, ci după forma cea sufletească.
Iată câte puteri are sufletul! Și nici mânia, nici rațiunea, nici pofta, nici bucuria, nici întristarea, nici mâhnirea, nici imaginația, nici voia liberă, nici viața, nici mintea nu le-a văzut nimeni. Și toate există. Și la filosofia profană se învață că există aceste puteri ale sufletului. Dar sufletul l-ați văzut vreodată?
– Păi tocmai că nu-i, părinte!
– Cum nu-i? Dacă n-ai avea suflet, n-ai mai vorbi cu mine! Dumneata nu poți clipi o dată fără Dumnezeu, dacă n-ar fi viața în dumneata. Și vedeți câte sunt? Și viață, și minte, și voie liberă, și rațiune, și mânie, și bucurie, și întristare, și poftă, care se crede de toată lumea, fără să se vadă. Toate facultățile sufletului sunt nevăzute, toate puterile lui sunt după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este nevăzut. Iar omul este prototip și icoană a lui Dumnezeu pe pământ – în ce privește sufletul: minte, cuvânt și duh.
Ai văzut vreodată cuvântul? Ți-ai văzut mintea? Ți-ai văzut duhul cu care vorbești? Iată câte puteri și câte facultăți nevăzute are sufletul nostru! Și dumneavoastră nu le-ați văzut. Dar se crede de toată lumea? Căci omul are și bucurie și mâhnire și întristare, are și voie liberă, are și poftă și rațiune și minte…
– Măi – a spus unul -, mai bine tăceai! N-ai pus bine problema! Ăsta trebuie să fie un director de seminar!
– Nu, domnule, dar ne spune adevărul! Vezi, că toți credem că sunt acestea, și există în om, dar nu se văd!
– Și tu ai spus că-i o nebunie să crezi ceea ce nu vezi! Dar vezi că-i faci pe toți nebuni, că acestea sunt, și noi le credem fără să le vedem.
Mai stau așa, și se ridică un doctor:
– Părinte, dă-o la boala! Eu sunt maior-doctor. Fac operații și umblu cu bisturiul prin mațele omului – îi tai gâtul, îi tai picioarele – tai, operez de 30 de ani și eu n-am dat peste suflet! Și cum să cred că există, dacă n-am dat cu bisturiul peste el!
– Dumneata ești doctor?
– Da!
– Dar dumneata, și cei asemenea cu dumneata doctori, credeți că există durere în lumea asta?
– Există, părinte!
– Eu nu cred! E o nebunie să cred, domnule, dacă n-am văzut-o!
– Există, părinte!
– Dar când îl tăiai cu bisturiul și omul răcnea acolo și se zbătea în ghearele morții, durerea ai văzut-o?
– Nu. Asta nu se vede!
– Și vrei să vezi sufletul? Și durerea-i una din facultățile trupești, firești, ale omului, și-i amestecată cu cele sufletești. Și după cum nu poți vedea durerea, așa nu poți vedea sufletul. Mai ales sufletul fiind duh.
– Auzi, măi, și tu cu doctoria ta, vorbești prostii! Te-a lovit drept în cap, măi! N-ai văzut durerea! Dar cine a văzut durerea? Însă toată lumea crede că este durere.
– Uite, măi, ți-a astupat gura și ție!
– Măi, am dat de dracu aici!
– Da-i frumos, domnule! Acestea le povestim și noi la alții. Mai spune ceva, părinte!
Ce spunem celor care cred că știința e superioară religiei?
Notă: informațiile științifice oferite de pr. Cleopa poate că s-au mai schimbat sau poate nu! Importante însă sunt minunile lui Dumnezeu din lumea creată.
Atunci se ridică unul:
– Părinte, dintotdeauna știm că Biserica a stat împotriva științei. Uite, rușii au făcut un satelit acuma care a înconjurat pământul de trei ori, cu Iuri Gagarin, și uite a aterizat cu bine!
– Și ce-i cu asta?
– Astea sunt roadele și avansul științei față de religie!
– Nimica n-ați făcut!
– Auzi-l, bă, că-i contra științei! Acesta trebuie să fie ca cel care a fost contra lui Galileo Galilei!
– Stați să vă spun! Știți ce-ați făcut voi? Dacă o albină iese din stup și înconjoară buduroiul în care stă, are ea pretenția că știe ce este în toată lumea? Atâta a făcut omul până acum! A ieșit de-abia din știubei și a înconjurat știubeiul în care trăiește și i se pare că mare lucru a făcut!
– Auzi-l, bă!
– Încă n-a făcut știința nici atâta cât zboară o furnică de pe degetul ăsta pe celălalt, cu toți savanții lumii și din Apus și din Răsărit. Și stați că de-acum înainte avem de vorbit!
– Îi frumoasă, domnule, discuția asta!
– Că-i frumoasă, că-i amară, că-i dulce, eu vă spun până la capăt de-acum, cât a ținut „povestea” asta, da, zic, iaca se apropie gara Bacău! Domnule, dumneavoastră știți Ursa mare de pe cer și Ursa mică de pe cer, steaua polară?
– Da.
– Păi, uite ce-i! Astronomia și știința, și cei mai mari savanți ai Franței, și ai Angliei, și ai Germaniei și toți cei mai vestiți astronomi, spun că la Ursa mare – la Carul mare – de la roata din brazdă dinapoi, până la cea către om – osia carului mare de pe cer -, este o distanță de 1300 de ani, călătoria luminii, și lumina merge cu 300.000 de km/s. Asta-i osia carului mare. Ca să ajungi de la o roată până la cealaltă îți trebuie 1300 de ani să călătorești cu viteza luminii. Dar cât ar mai fi până la roata dinainte și cât ar mai fi până la proțap și până la Prepelea care mână boii pe din brazdă.
– Dar cine este Prepelea?
– Este o steluță mică, acolo! Dar cât mai este de lung carul, spune-mi dumneata!
– Măi, interesant! Cine spune asta?
– Camil Flamarion. L-am avut pe Camil Flamarion la îndemână, Dumnezeu în natură. Ăsta-i mare astronom francez din secolul trecut.
Da, zic, dumneavoastră vedeți o stea care, când răsare, cam dănțuiește în culori, „Alfa Centaurului”. Toată astronomia arată că Alfa Centaurului este steaua megieșă a sistemului nostru solar. Sistemul solar se compune din nouă planete, cu soarele zece. Și până la megieșa noastră, cea mai de-aproape, de peste gard, aicea, este o distanță de un milion de ani călătoria luminii. Vă rog să calculați, domnilor, ce-a făcut Iuri Gagarin!
– N-a făcut nimic, părinte!
– Afară de asta. Pământul are 36.000 de km împrejurul lui. Deci 36.000 de km a făcut acela cu sputinicul lui, iar până acolo, un milion de ani călătoria luminii, socotiți dumneavoastră, zic, ce-a realizat omul față de distanța interstelară sau interplanetară!
– Domnule, este incalculabil.
– Stai să vă spun altele, mai serioase. Dumnezeu nu-și arată puterea în lucrurile cele mari, ci în cele mici, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Ia gândiți-vă dumneavoastră, că într-o ureche de ac, o gămălie de ac, se găsesc opt sextilioane de atomi, cifre astronomice – un sextilion este 1 urmat de 21 de zerouri. Acești atomi dintr-o ureche de ac, ca să-i numere un om, trebuie să trăiască 250 de ani și să numere mai mult de un miliard pe secundă. Și vă rog să-mi spuneți dumneavoastră câți atomi sunt într-o ureche de ac și cum îi împărțiți și cât este de minunat Dumnezeu, că într-o ureche de ac să bage atâția atomi că nu-i poate număra cineva. Atunci ce-a făcut omul cu știința lui până acum?
– Domnule, este neimaginabil!
– Stai să vă spun alta mai minunată. Pe-un vârf de ac se odihnesc 16 miliarde de ioni, care sunt corpuri mult mai mici decât atomul – Camil Flamarion voia să scoată în evidență viața, la ateii de peste Rin, că ei se chinuiau să facă o celulă vie, pe vremea aceea, pe care nici astăzi n-au făcut-o, că-i viața numai la Dumnezeu. Și acești ioni, care nu se pot concepe de mintea omenească cât sunt de mici, ce aparate trebuie ca să-i vezi? Că dacă ai avea un aparat, încât pe un purice să-l vezi mai mare decât Ceahlăul, încă nu ai zări în atmosferă un ion cât îi de mic! Și s-a aflat că acești ioni și ei stau ca flăcăii ținându-se de mână și joacă, adică au viață în ei! „Și acum domnilor de peste Rin – le spune Camil Flamarion, că el îi combătea pe germani -, vă rog să despărțiți forța de materie și viața de zidire”.
„Dacă nu m-aș teme de panteism, zice Camil Flamarion – panteiștii ziceau că toată buruiana este Dumnezeu -, aș zice că Dumnezeu este în toată iarba și în tot corpul. Dar voi zice altfel, că Dumnezeu este în toată zidirea Sa”. Sub cel mai mic germene de materie de sub cer este mâna lui Dumnezeu și există viața care a pus-o Dumnezeu!
Și acum vreau să vă spun un lucru. Când vedem puterea lui Dumnezeu, că în miniatură lucrează atâtea minuni negrăite și neconcepute de mintea omenească, când vedem că și acolo este viață, în acele mici particule de materie care nu au niciodată putere de a fi vizibile cu ochiul liber. Gândiți-vă că dacă noi nu ne-am teme de panteism, am zice că Dumnezeu este sufletul naturii, al întregii naturi. Dar nu este așa. Dumnezeu există, cum zice marele Apostol Pavel, că prin El și de la El sunt toate!
Și vorbind acolo, văd că se apropie gara Bacău, și trebuia să mă dau jos. Era multă discuție. De-abia intrasem în subiect. Eu le-am spus că povestirea este lungă.
– Nu puteți clipi o dată din ochi fără Dumnezeu, fraților!
– Dar de ce, părinte?
– Pentru că viața este de la Dumnezeu, dătătorul de viață, și, dacă ai muri, mai clipește din ochi dacă poți! Mai poți clipi dacă ai muri?…
– Nu.
– Auzi ce spune Apostolul Pavel? Întru El viem și ne mișcăm. Și discutând lucrurile acestea numai ce aud: Bacăul.
N-am amintit chiar toată predica. V-am spus așa rezumativ cum a fost. Au fost două ore de discuție și ne-am despărțit.
– Domnilor, ne pare rău că ne despărțim!
Vă spun drept că unii m-au sărutat și pe obraz, alții mi-au dat cireșe, alții bomboane. Au dat și pomelnice.
– Părinte, vrem să-ți scriem, dar să ne spui ce studii ai mata, că trebuie să fii un director, un profesor la vreun seminar.
– Eu am să vă spun, dar să mă credeți dacă vreți! Eu de-abia sunt un cioban și pasc oile mănăstirii.
– Și acum unde te duci, Părinte?
– Mă duc la un schit. Eu sunt cioban. Dar dacă ați avea fericirea să vorbiți dumneavoastră cu un stareț de mănăstire, sau cu un episcop, să vedeți ce știe acela!
– Auzi, măi! Asta-i o minune!
– V-ați întâlnit cu un cioban al mănăstirii, dacă v-ați întâlni cu un stareț sau cu vreun profesor de seminar, de ăștia mari care au școli, să vedeți ce vă spun aceia, zic.
– Mă, degeaba trăim! Suntem niște analfabeți! Mă, ce ne-a spus popa ăsta!
Da le-am spus multe despre stele, despre astronomie, despre mișcarea Orionului; le-am spus câte vânturi bat pe fața pământului și cum se cheamă fiecare, și cum se formează vânturile, după Sfântul Ioan Damaschin. Despre zodii și câte grade are fiecare zodie și cât stă soarele în fiecare grad. Mi-aduc aminte, că am vorbit pe larg, după Sfântul Vasile cel Mare, din Hexaimeron. Și câte încă aveam să le vorbesc, despre viața peștilor, despre viața florilor, despre viața aștrilor cerești; dar dacă noi schimbam trenul. Ne-am despărțit cu mare durere de inimă.
– Domnilor, m-ați băgat într-o discuție, pe care nici n-am început-o. Iertați-mă și mergeți sănătoși; să vă faceți generali, iar eu mă duc în treaba mea, eu mă duc la oile mele!
Așa a fost discuția, dar aici v-am spus-o foarte pe scurt.
Preluat din: Arhimandrit Cleopa Ilie, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2018, p. 144-159